REPORTAJUL DE DUMINICA: Din jungla orasului, in linistea sanatoasa a satului

Devenim din ce in ce mai legati de pamant. Pe masura ce timpul trece ne dam seama ca radacinile ne cheama sa le redescoperim si sa ne insanatosim sufletul si trupul cu urechea pusa pe palma de pamant unde i-a vibrat si mamei inima. De acolo ne tragem seva si mereu ne vom intoarce la radacini.

Numai ca, perioada prezenta nu ne duce tot timpul la radacini. Ne ducem adesea in cautarea eului, in locuri in care nu a suspinat vreodata nici o ruda, daramite tata sau mama. Ne legam de o alta palma de pamant, care devine acasa si care ne tine mai aproape, pentru ca acolo ni se nasc copiii si acolo incepem sa imbatranim.

Multi romani iau modelul londonez sau american si parasesc marile orase, pentru cate o palma de pamant care se afla unde nici cu gandul nu poti gandi. Fara trafic auto, marketuri si saloane de bronzat sau manichiura. Aleg salbaticia. Le place sa spuna asa, pentru ca le ofera sanatatea pe care si-au pierdut-o la oras. Nu au parte de zgomot si nici de vecini care sa le bata in teava de la calorifer. Ba, isi mai retin si dreptul de a-si continua afacerile din acel petec necunoscut, un Rai despre care pana ieri nu aveau cunostinta.

 

Modelul oraseanului care se ruralizeaza, sa spunem putin fortat, ca sa nu-l punem in fata cuvantul cu greu suportat din start – taran, prinde si in Romania, iar minunatul judet Buzau isi intinde oferta in fata necunoscutului, fara mare efort. Numai in zona Chiojdu, peste 100 de familii din Bucuresti, Brasov sau Prahova au renuntat la apartament pentru casuta invelita cu sita.

Ca au renuntat la oras, nu mai este un subiect aprig de presa, nou este faptul ca, pe cat de izolat este satul de restul judetului, pe atat de mare-i dorinta oraseanului devenit taran de a se rupe de mania cumparaturilor interminabile, de  supermarket.

Am cunoscut romani deveniti buzoieni get-beget care spun raspicat ca in fata iernii nimic nu-i face sa aiba frisoane, chiar daca au casuta din paianta sau din lemn, chiar daca drumul spre scoala e dificil pentru copil si chiar daca cel putin timp de o luna, painea se va framanta in casa, pentru ca magazinul este neaprovizionat din cauza blocarii cailor de acces.

Asa, spre final de toamna, mesele din curte, incarcate cu frunze ingalbenite sau inrosite de mania trecerii timpului, stau inca la dispozitia muntenilor care isi aduna roadele in lazi, butoaie sau saci si le depzoiteaza in camara de iarna.

 

Familia cu care am discutat se numeste Gavris. Au locuit in Arad. Au ajuns in Catina, sat situat langa zona Chiojdu, dupa ce au aflat de la doi buni prieteni din Bucuresti ca aici s-a nascut paradisul.

Bucurestenii au venit in 2007, au cumparat efectiv o poiana pe care catineanul cosea fan vara pentru vaca de acasa. Acolo si-au ridicat o casa cu trei camere, fara etaj, cu toate utilitatile modernului.

Aradenii au si ei poiana lor, dar au dorit-o in Lera, tocmai sus, acolo unde nu se mai aud deloc masinile care trec pe dumul judetean si nici macar carutele cu crengi uscate cand trec seara, spre sat.

Au casa ascunsa la umbra padurii. E atat de frumos aici, incat nu mai vor nici sa coboare in satul de centru din comuna, ca sa-si ridice banii, atunci cand au de ridicat. De fapt, spune domnul Ioan Gavris, capul familiei, trec uneori si trei luni fara sa coboare.

 

Si ma uimeste repede raspunsul la intrebarea „dar nici de paine nu aveti nevoie, de unde cumparati?” Pai, cum asa?- raspunde domnul Gavris, zambind. Noi am avut anul acesta prune si am avut drojdie naturala din spuma in care au fiert prunele pregatite pentru tuica. Acum, sotia mea a facut drojdie altfel. A cojit un mar. Coaja a acoperit-o cu apa. A lasat-o o zi. A doua zi a presarat faina si a mai lasat-o asa trei zile. In bucatarie, la cald. Aceasta este drojdia naturala. Ia din aceasta si face paine si adauga faina. Drojdia tine si trei ani si poate da si copiilor din ea. I-am invatat pe niste prieteni din Chiojdu, reteta. Asta, in urma cu ani de zile. Au tinut mereu drojdie naturala in casa, ba au si trimis la prieteni prin alte zone si chiar in Irlanda. Irlandezul a intrebat de unde este drojdia si din ce este si nimeni nu a stiut sa mai raspunda, pentru ca era de la prietenul prietenului prietenului lui Octav. In fine, drum lung… asa facem noi paine. Cand nu avem mere, avem o vita de vie care se coace toamna foarte tarziu. Folosim strugurii tot asa, ca sa avem maia.

 

Curios… Pare ca bunica mea de 95 de ani spune povesti din 1947, cand mergeau pe tren cateva zile pentru a lua un sac cu porumb din Oltenia. Era foamete. Sau cum spune ea, cat de bun e stirul rosu cu prune verzi si usturoi verde. Bunica traieste bine si astazi, dar la oras. Are si telenovela preferata…

Oamenii acestia parca rescriu povesti, parca se face o intoarcere in vremuri vechi, englezii ar spune victoriene. V-as dori sa-i gasiti pe oamenii acestia si sa vedeti din ce si cum traiesc. Nu cauta produse semipreparate, nu cumpara carnuri din market, nu merg dupa lapte la sticla si nici nu alearga dupa reduceri la haine.

Pai, au fost prune si caise mici. Am pus pe scandura, fara sambure si am facut poame. Iarna, luam din sacul din panza si facem compot sau mancare – poate fi desert sau fel principal. Spre exemplu, noua ne place sa calim ceapa cateva minute, picuram si putina apa si mai lasam sa clocoteasca, punem orez, lasam acolo cateva minute sa se obisnuiasca in mancare apoi turnam apa, pe masura orezului pus. La trei sferturi de fiert adaugam prunele uscate, pe care doar le spalam cu putina apa, sa nu fi prins praf. E un fel de mancare grozav. Daca il vrem desert, il facem fara ceapa si punem cate o lingura cu miere.

 

Uimirea e mare! Aflu apoi ca prin septembrie au inceput ploile si dupa aceea, alt dar le-a oferit natura oamenilor acestia. Dupa ploi au aparut buretii de padure. Am insirat cat de multi am putut si i-am pus la uscat. E carne vegetala. La fel si cu ghebele si cu roscoveii, caci anul acesta a fost cel mai bun pentru roscovi, de cand sunt eu aici. Minune mare! Am spalat o putinica din lemn si am pus un rand de bureti, unul gros de sare si asa mai departe, pana sus. La iarna luam, desaram cu o seara inainte si facem ciorba, tocanite sau salate. Si ce sa va mai spun. Cateodata mai vin vanatorii si ne lasa cate ceva din ceea ce au aviz de vanat. E suficient, caci noi ne crestem aici pasari. Stau libere peste tot. Gaini, curcani, rate lesesti mai ales. Coboram in sat doar pentru cereale si cam atat, caci pana si varza se face in gardina, iar cartoful e la el acasa. Din padure adunam si frunze de fag, primavara, cand sunt crude si punem la inghetat.

 

Ma uit la omul relaxat din fata mea care vede altfel lumea. E aceeasi lume care fuge alert dupa tablete, smartphonuri si televizoare 4D, dar pe care el o vede doar in directia pe care o doreste. El a ales sa traiasca la tara, dupa ce a gustat din plin lumea aceasta de fite de la oras. Treceam in cateva minute granita si mergeam la unguri. Luam toate minunile de acolo. Nu ne lipsea nimic. Aveam o firma de IT. Eu produceam componente pentru calculatoare. Sotia avea reprezentanta unei case de moda. Ii mergea ceas. Am lasat totul, am vandut dupa ce 35 de ani ne-am batut pentru bani, ne-am imbolnavit din cauza muncii si am distrus copiii – visurile lor. Acum ne reproseaza ca nu am fost mereu cu ei. Stau acolo. Sunt pe picioarele lor. Cu afacerile lor. Sper sa vina candva in casa noastra din lemn de deasupra lumii. Noi nu auzim aici decat cum curge un firisor de apa. Avem tot ce ne trebuie si nu ne bazam pe bani. Avem fructe de padure, avem mancare, avem viata, domnule, viata! Si sa va mai spun ca din 2010 nu am mai luat nici un medicament? Nici sotia pentru inima, nimic!

 

Devin convinsa ca se poate trai lejer si in aceasta forma de viata pe care si-o aleg cativa romani curajosi decisi sa renunte la traiul de la oras pentru linistea si sanatatea de la sat. Eu i-am gasit sus, la munte, dar dumneavoastra ii puteti afla, cine stie, langa lacul Balta Alba, la Scutelnici, in Catiasu, la Varlaam…

Stiu cativa doctori din Spitalul Judetean Buzau, spre exemplu, care oricand ar parasi locul de munca pentru un sat precum Gura Siriului unde sa nu aiba acoperire pentru reteaua telefonica, contacte cu vecinii si nici macar sirena masinilor de urgente sa nu se auda decat foarte-foarte rar.

Buzaul e un colt minunat de Rai, pe care noi inca nu stim sa-l apreciem. Ei au avut curajul sa renunte la o viata aflata in plin avant profesional si social pentru o altfel de viata, in izolare, dar plina de sanatate si mai ales linistea de care aveau atata nevoie!