REPORTAJUL DE DUMINICA: „Doctorul” satului

Nu s-a limpezit vremea, spun oamenii de la sat, adica nu e nici vara uscata, dar nici ploi succesive, dar ma incumet sa urc la Sarulesti.

 

O ambitie reportericeasca mai veche ma cheama in fiecare vara in zona. Ambitia provine din faptul ca aceasta comuna sta de cel putin 13 ani agatata cumva intr-un piron al timpului. Aici, nimeni nu vrea sa miste nimic, pentru comunitate.

Micii oameni de afaceri ai zonei se multumesc cu faptul ca la magazinul pe care il detin, batranii inca pot ajunge sa-si mai cumpere painea si margarina dorite, le aduc putinul profit cu care isi pot ei, patronii, ridica o casa pe o falie de alunecare de teren, caci si zona aceasta este cuprinsa de fenomenul care pune pe jar 54 de comune ale judetului Buzau.

Pamantul aluneca, drumul judetean este sfartecat pana sus la Bisoca, insa primarii si consilierii locali sunt alesi doar pentru a fi cineva in sat, dupa parerea lor, desigur, si pentru a primi lunar cateva sute de lei care nu li se cuvin. Ies in comunitate foarte rar, in rest merg doar in masini cu tractiune integrala.

 

 

Sunt din nou mahnita ca oamenii simpli inca au puterea sa aleaga, o data la patru ani si de fiecare data raman cu pareri de rau.

Argumentul este insusi reportajul de astazi si exclamatia personajului principal: „De razboi si de moarte m-am gandit ca au sa vina la noi in sat, dar un reporter… niciodata!”

Am lasat sediul primariei la drumul judetean. Este la fel de prafuit si neancorat in trendul european al cladirilor institutii publice. Spun ca nu exista putere economica, ca sunt mai ales batrani in sat, ca nu ii ajuta cei de la judet. Daca 80 la suta dintre case, desi e mare procentul, sunt abandonate sau batrane, exista in zona Sarulesti foarte multe locuinte noi, recent construite. Banii vin din apicultura si lemn. Mai exista la Sarulesti acel parc de cai al romano-suedezului care a facut o frumusete de zona de echitatie de relaxare. Este, de altfel, si singura idee de dinamizare a unei zone de munte minunate din judetul Buzau.

Dar, spuneam ca iesim din drumul judetean, cel abandonat de respinsabilii de la judet, dar mai ales de alesii locali!

Spre dreapta, un drum satesc, proaspat pietruit. Toate laudele, altfel chiar nu aveam cum sa ajung la Sarulesti Garla.

 

Nu merg mult si aud un sunet ritmic. E un ciocanel batut pe fier. Poarta deschisa imi da de gandit. E de intrat. E fieraria din sat. Mai exista asa ceva!

Personajele de astazi apar undeva, la limita poienii, cu o casa modesta. Ion Prahoveanu si Marian Damian. Primul este clientul care a venit cu Ga, boul de tras la caruta, la doctor, la potcovarul Marian Damian.

Se fereste de aparatul de fotografiat, dar imi ofera lectia de potcovit animale. Echitabil! Pentru reticenta ii cred pe bietii oameni, dar am satisfactia ca primesc informatia pentru care am batut amaratul de drum!

„Aproape ca sunt singurul in meseria aceasta! Am invatat acum 20 de ani cand se castiga. Adica intretineam familia! Acum a venit tehnologia si nu mai luam bani asa ca atunci!”, e pledoaria lui Damian pentru o meserie pe care doar el o mai practica in zona aceasta. Daca el nu mai bate ciocanul pe potcoava, atunci taranii nu mai pot munci pamantul, caci nu mai au cu ce.

Ion Prahoveanu nu foloseste boul la tars caruta pentru vecini, e mai greu. Perechi de boi pentru carat sunt inca vreo cateva, tocmai la vreo patru kilometri sus, la Valea Larga.

 

Damian are trei baieti si o fata. Acum, cat sunt mici stau langa el, in fierarie, dar cand or fi mari, le spune de acum, ii indeamna sa plece la oras, acolo unde painea se castiga poate ceva mai usor! Sa invete carte si sa plece din satul ascuns sub drumul judetean.

„E o meserie pe care o inveti printre timp si in timp. E grea. Nu e pentru oricine. Eu o simt la mana. Boului astuia i-a cazut o potcoava si a fost lasat sa meraga asa cam mult timp. Unghia i s-a infectat, iar eu am taiat-o si am curatat-o. Ca la om! I-am rasuflat-o. Acum se simte bine! Eu sunt un fel de doctor, ba chiar profesor universitar, daca vreau sa o predau cuiva. Eu stiu ce boli au animalele si ce trebuie sa le fac! Caiaua e turceasca. Fac si romanii, dar sunt de proasta calitate”, ne spune fierarul.

Marian Damian isi vede de batut caiele si explica, din cand in cand. Sateanul Prahoveanu recunoaste ca nu a avut timp sa vina la potcovar cu animalul, dar acum a inceput sezonul. „E vremea fanului si apoi trebuie sa caram lemne pentru casa. Daca nu cu ei, atunci cu ce?! La doua luni, maxim, vin cu ei la Damian”, se justifica sateanul.

 

Prin fata casei modeste a familiei Damian trece alene, un tractor. Ii simti puterile sfarsite, la intrarea in rampa. E incarcat cu fan. Huruie puternic, dar taranii se uita lung. Le-ar fi bun, dar de unde bani? I-ar scuti de caiele, potcoave si boi.

„Nu au tractor decat vreo cativa. Muncim fiecare pentru noi”, explica scurt „doctorul”, care mai spune ca o zi intreaga bate caiele la un singur animal. Cate doua potcoave pe picior si multe caiele batute cu atentie, astfel incat animalul sa nu fie ranit, pentru ca poate sa nu faca infectie, care poate urca pe picior si agraveaza sanatatea integrala a bietului bou.

Marian Damian bate si acum caiele. Mi-a ramas in urcehi ritmul ciocanului de mici dimensiuni care cauta unghia animalului pus la munca.

Are doua luni, sezonul fierarului „doctor”. Toti oamenii din Sarulesti Garla, la el vin daca e sa aiba o problema. „E mai destept decat un doctor cu acte”, cred satenii, caci de 20 de ani, numai asa ceva face si stie anatomia fiecarui animal. „Calul e cuminte. Il fac la mana. Boul e naravas, daca nu il pun in tarcul asta, face rau. Se zbate”, dezavaluie Damian din taiele potcovitului. Iar eu imi iau, apoi, ramas bun.

 

Am trecut deja inspre Valea Larga. Din curiozitate. Casele stau precum nasturii pe o rochie clasica. Una ici, alta colo. Exista sus, la munte, case unice. Unele respecta tarditia. Intrucatva. Peretii sunt bulgariti cu pamant amestecat cu paie si balega de la animale. Geamurile sunt insa… din termopan.

Dincolo de observatia aceasta, care iese din tipic, pe o coasta, o batrana sprijina in poala cateva mere, iar mana dreapta ii tremura pe un baston, de fapt un bat mai trainic. Batrana Braescu are 90 de ani.

Povesteste firesc, despre cum aduna ea mere, cu nepotelul de sapte ani (de fapt, stranepotul aflat in vacanta), despre cum inca le da de mancare la pasari, dar si ca nu mai poate prepara hrana pentru ea si familie. E prea batrana…

Isi ridica ochii spre cerul senin, alinarea muntenilor intr-o minunata zi de vara care nu prevesteste nimic nou.

Satul de jos si cel de sus se invart, pur si simplu, in jurul treburilor normale ale oricarei zile din an.

Si totusi, in frumusetea aceasta data de Dumnezeu zonei, lucrurile frumoase de indeplinit ar fi multe!…